Uneori, ca să-ţi dai seama ce iubeşti, trebuie mai întâi să faci o listă cu lucrurile pe care le deteşti.

Aşadar, nu-mi plac prea tare nefumătorii în general, dar îi urăsc pe cei care stau din voinţă proprie în preajma mea, numai ca să-mi numere ţigările, să-mi spună cât de rău îmi fac şi să dea energic din mâini pentru a se apăra de fum. N-ar fi mai simplu să se ducă naibii şi să mă lase în pace? Să nu îndrăzniţi să-mi spuneţi că îmi vor binele, o să vă urăsc şi pe voi.

Mă dezgustă consumatorii de seminţe, pepeni, manele, sitcomuri gen “La bloc” şi “Familia Bundy” şi, în egală măsură, cei care afirmă pe un ton superior că nu se uită deloc la tv pentru că nu au timp etc.

Nu-i suport pe cei care se declară îndragostiţi de natură dintr-un soi de snobism tembel, cei care se extaziază zgomotos în faţa nu ştiu cărui peisaj “unic” (mi-aduc aminte de un cunoscut care, având la îndemână un wc decent, prefera să-şi facă nevoile “în mijlocul naturii”, că o iubea, nu de alta), ca să nu mai vorbim despre cei pe care eu îi numesc “montagnarzi” (fără legătură cu Revoluţia Franceză) – amatorii de excursii la munte, în cabane şi corturi mizerabile, cu zdrăngăneli la chitară şi cu aşa-zisele cântece de munte, fie patetice, fie obscene, adesea şi una şi alta. Să nu înţelegeţi de-aici că îi prefer cumva pe snobii care au împânzit “zonele turistice”, amatori de grătare şi de vile la munte.

Mă irită tot ce este hippy sau doar vag hippy, Vama Veche – trupa şi staţiunea (2 Mai intră tot aici), folkul, mersul “cu naşul”, vacanţele fără bani, dormitul la nimereală, în gară sau în cameră cu alţi 20 de inşi, promiscuitatea, mizeria, vodca ieftină, beţiile care se sfârşesc la wc sau, mai simplu, pe marginea drumului. N-am nimic împotriva celor care vor să trăiască intens, să se distreze, dar s-o facă naibii cu puţin stil.

Mă enervează cretinii care se descoperă peste noapte filosofi şi, adoptând un ton sfătos, debitează banalităţi ce se vor profunde, platitudini cumplite despre viaţă, dragoste, mai rar moarte.Prefer oricând o discuţie serioasă despre vreme unei “meditaţii” despre soarta omului.

Mă scot din minţi cei care nu pot să-ţi vorbească fără să te atingă, cei care te “ajută” să urci în maşină împingându-te jovial, urăsc aglomeraţia şi mirosurile din autobuze (de-asta am ajuns să merg mai mult cu taxiul, deşi nu mi-l prea permit), babele şi moşii care nu ştiu să mulţumească atunci când le cedezi locul, copiii care zbiară că vor să stea jos şi, după ce stau, zbiară pur şi simplu, nu-mi plac copiii mici în general şi mai ales reacţiile pe care le provoacă, zâmbetele forţate şi maimuţărelile, comentariile dulcege şi dialogurile voit naive, pe înţelesul lor, care îmi provoacă greaţă.

Urăsc bărbaţii în pantaloni scurţi, indiferent dacă sunt tineri sau bătrâni, păroşi sau epilaţi, musculoşi sau slăbănogi, cu picioare drepte sau cu paranteze. Tot aici intră şi supraponderalele îmbrăcate sport, cărora le iese grăsimea prin colanţii mulaţi sau prin tricourile cu găurele, miile, milioanele de femei care şi-au uitat feminitatea, apelând la uniforma oribilă a pantalonilor (n-am nimic împotriva blugilor, purtaţi însă cu măsură), asortaţi cu espadrile, adidaşi, balerini, pantofi bărbăteşti sau şlapi. Argumentul lor, că aşa e mai comod, că pantalonii sunt eleganţi, că sunt o toaletă potrivită pentru piaţă, serviciu, etc, mi se pare la fel de revoltător prin absurditatea lui ca cel folosit de oamenii care tolerează manelele pe motiv că la o petrecere/ bairam nu poţi să asculţi muzică clasică.

Mă plictisesc gospodinele al căror scop suprem este gătitul, prepararea de conserve şi creşterea odraslelor – nu prididesc să-şi laude puradelul premiant, student eminent sau chiar geniu emigrat în america (sic). Că-i iubesc e treaba lor, de ce trebuie să-mi spună mie?!

Pe aceleaşi coordonate se înscrie perechea ideală a gospodinei, burtosul microbist, admirator al lui becali (sic), grobian şi plin de el, maestru al înjurăturilor şi al râgâielilor, imbecil, dar jmecher.

Ce să mai spun despre progeniturile unor asemenea exemplare – fata frumuşică (sau nu), obligatoriu fără creier, ce se visează top-model sau cântăreaţă şi puşiul nesimţit (fostul premiant), poate nu idiot, ci idiotizat îmbrăţişând şi el, ca şi surioara, idealurile propuse de societate şi dorindu-şi, în consecinţă, să devină fotbalist sau căpşunar.

In fine, sunt convinsă că am uitat multe categorii pe care le urăsc, dar, vorba lui Cioran, m-am plictisit să înjur.

Sunt conştientă că mulţi dintre oamenii pe care îi iubesc şi/sau admir se regăsesc în cel puţin una dintre categoriile de mai sus. Şi ce-i cu asta?

So fucking what?!:D

E noapte şi pentru o clipă îţi laşi gândurile să curgă în albia întunericului. Poate că o discuţie cu cineva le-a făcut să prindă curaj şi să se reverse din colţurile în care le ascunsese lumina pâlpâitoare a conştiinţei. Nu-ţi fie teamă de ele, chiar dacă la început îţi par ameninţătoare şi străine. Tot ceea ce ziua nu poate fi rostit şi nici măcar murmurat, nu poate fi pipăit şi nici adulmecat pentru că ţi-ar pune fiinţa raţionala în pericol, pentru că în secunda în care aceste gânduri şi-ar face simţită prezenţa, tu ai înceta să exişti – da, te sperie chiar şi la acestă oră din noapte.

E târziu, prea târziu ca să te mai minţi singur, e ora la care toată mizeria măturată sub preş refuză să te mai asculte şi începe să iasă încet, insinuant – obsesii şi frustrări, atât de multe încât stai şi te întrebi când s-au adunat, în câte secole de tăcere cuviincioasă, de normalitate trucată şi dacă tot au răbdat în acest timp, de ce trebuie să te năpădească acum, tocmai acum, la acestă oră din noapte.

Şi atunci îţi doreşti măcar să nu vadă nimeni ce se întâmplă cu tine, ai vrea pentru prima oară să fii singur, să te bucuri de plăcerea de a contempla reziduurile fiinţei tale, să-ţi trimiţi conştiinţa într-o lungă vacanţă, măcar de data asta să nu fugi, să tragi paiul cel scurt pentru că asta ai visat întotdeauna, să pui bucăţile din puzzle la un loc, să te priveşti de-a lungul şi de-a latul – imagine răsturnată într-un ochi străin.

La acestă oră din noapte va trebui să găseşti răspunsurile pe care le-ai respins mereu, pentru că îţi contraziceau principiile, convingerile, moralitatea şi celelalte trucuri prin care îţi păstrai zâmbetul şi încrederea în tine. Nu vei renunţa fără zbatere, te vor tenta, ca de obicei, măruntele tabieturi şi stratageme, telefonul (deşi e noapte şi nu ai pe cine suna), paharul cu lapte pregătit pe noptieră, ţigările din buzunar (dacă nu cumva spectrul chenarului negru te-a făcut să te laşi de fumat), dar va fi oricum prea târziu, la acea oră din noapte.

Te întrebi încă o dată – de-aici, încotro – pe ce drumuri secundare, fără marcaje, va trebui să o apuci, cu genunchii sfâşiaţi de îndoieli, salvarea e departe, şi mai departe eşti tu, ai tras paiul cel scurt, ai ales deja, punctul terminus nu se zăreşte încă, dar cu asta eşti obişnuit. De-aici, încotro – îţi repeţi dezorientat şi aproape că regreţi că nu ai luat pe nimeni cu tine, cineva care să se agaţe de celălalt capăt al paiului cel scurt, niciodată nu e prea târziu, ce te faci dacă trebuie să cari cu tine insuportabila povară a dragostei.  

Te porţi pe tine în braţe, ca pe un copil în oglinda timpului, la această oră din noapte când nu-ţi mai rămâne decât să ceri ajutor, când nu mai poţi să ceri ajutor, niciun suflet milostiv nu te-ar urma într-o asemenea călătorie, va trebui sa-ţi porţi singur inima sfărâmată prin cercul umed al unui sărut tardiv.

La această oră din noapte. Singur sub cercul umed al sărutului. De-aici, încotro?

               

Am căscat, am deschis fereastra, am fumat o ţigară – şi m-am culcat la loc.