La această oră din noapte
E noapte şi pentru o clipă îţi laşi gândurile să curgă în albia întunericului. Poate că o discuţie cu cineva le-a făcut să prindă curaj şi să se reverse din colţurile în care le ascunsese lumina pâlpâitoare a conştiinţei. Nu-ţi fie teamă de ele, chiar dacă la început îţi par ameninţătoare şi străine. Tot ceea ce ziua nu poate fi rostit şi nici măcar murmurat, nu poate fi pipăit şi nici adulmecat pentru că ţi-ar pune fiinţa raţionala în pericol, pentru că în secunda în care aceste gânduri şi-ar face simţită prezenţa, tu ai înceta să exişti – da, te sperie chiar şi la acestă oră din noapte.
E târziu, prea târziu ca să te mai minţi singur, e ora la care toată mizeria măturată sub preş refuză să te mai asculte şi începe să iasă încet, insinuant – obsesii şi frustrări, atât de multe încât stai şi te întrebi când s-au adunat, în câte secole de tăcere cuviincioasă, de normalitate trucată şi dacă tot au răbdat în acest timp, de ce trebuie să te năpădească acum, tocmai acum, la acestă oră din noapte.
Şi atunci îţi doreşti măcar să nu vadă nimeni ce se întâmplă cu tine, ai vrea pentru prima oară să fii singur, să te bucuri de plăcerea de a contempla reziduurile fiinţei tale, să-ţi trimiţi conştiinţa într-o lungă vacanţă, măcar de data asta să nu fugi, să tragi paiul cel scurt pentru că asta ai visat întotdeauna, să pui bucăţile din puzzle la un loc, să te priveşti de-a lungul şi de-a latul – imagine răsturnată într-un ochi străin.
La acestă oră din noapte va trebui să găseşti răspunsurile pe care le-ai respins mereu, pentru că îţi contraziceau principiile, convingerile, moralitatea şi celelalte trucuri prin care îţi păstrai zâmbetul şi încrederea în tine. Nu vei renunţa fără zbatere, te vor tenta, ca de obicei, măruntele tabieturi şi stratageme, telefonul (deşi e noapte şi nu ai pe cine suna), paharul cu lapte pregătit pe noptieră, ţigările din buzunar (dacă nu cumva spectrul chenarului negru te-a făcut să te laşi de fumat), dar va fi oricum prea târziu, la acea oră din noapte.
Te întrebi încă o dată – de-aici, încotro – pe ce drumuri secundare, fără marcaje, va trebui să o apuci, cu genunchii sfâşiaţi de îndoieli, salvarea e departe, şi mai departe eşti tu, ai tras paiul cel scurt, ai ales deja, punctul terminus nu se zăreşte încă, dar cu asta eşti obişnuit. De-aici, încotro – îţi repeţi dezorientat şi aproape că regreţi că nu ai luat pe nimeni cu tine, cineva care să se agaţe de celălalt capăt al paiului cel scurt, niciodată nu e prea târziu, ce te faci dacă trebuie să cari cu tine insuportabila povară a dragostei.
Te porţi pe tine în braţe, ca pe un copil în oglinda timpului, la această oră din noapte când nu-ţi mai rămâne decât să ceri ajutor, când nu mai poţi să ceri ajutor, niciun suflet milostiv nu te-ar urma într-o asemenea călătorie, va trebui sa-ţi porţi singur inima sfărâmată prin cercul umed al unui sărut tardiv.
La această oră din noapte. Singur sub cercul umed al sărutului. De-aici, încotro?
Luciditate
Noaptea, târziu de tot, când luciditatea atinge cote alarmante, când lucrurile capătă o concreteţe ameninţătoare şi somnul e mai departe ca oricând… E atât de straniu că starea asta îşi găseşte perechea în somnolenţa, la fel de ireală, de la 5-6 dimineaţa, când te trezeşti, dar visul refuză să se destrame complet şi dacă ţi-ai căuta chipul în oglindă n-ai găsi decât o fantomă privindu-te cum dormi.
Am căscat, am deschis fereastra, am fumat o ţigară – şi m-am culcat la loc.
Ieri
orele au alergat peste coapsa timpului, ţesând păuni multicolori în apă.
trecutul e mai paşnic acum,
nu latră şi nu muşcă, zvâcneşte numai rar,
când mâna care îl mângâie atinge cicatrice moi.
cerul de ieri se desface în petale scorojite, nu mai veni, nu,
astăzi sunt doar un licurici în căutarea nopţii.