Despre dragoste, cu stil (II)

Septembrie 9, 2008 * Comments(7)

Precizări

 
Mulţi dintre cei care scriu despre iubire îşi imaginează că iubesc, deşi, în realitate, ceea ce fac ei se numeşte masturbare emoţională. Unii îşi irosesc talentul practicând-o (să admitem totuşi că prezenţa unei anumite detaşări ar putea să-i exonereze, măcar parţial), alţii maschează lipsa talentului prin nesfârşite puncte de suspensie şi metafore facile (după cum am încercat să arăt în articolul anterior).

Ca o concluzie la cele de mai sus, aş spune că dragostea se termină acolo unde începe preocuparea pentru stil, adevărata iubire e mută, când te apuci să vorbeşti despre ea încerci să suplineşti prin cuvinte absenţa sentimentelor.

 
Să continuăm, aşadar, cu un discurs mistic.
 
Eşti scânteia care a luminat neantul meu interior, icoana pură, coborâtă din tablourile maeştrilor renascentişti pentru a mă învăţa ce este bucuria. Cu umilinţă îmi aştern anii sub privirea ta de chihlimbar, fiecare gest al tău e o binecuvântare pe care o primesc cu capul plecat, căci ştiu că eu, nevrednicul (sau nevrednica, după caz), nu sunt demn de zâmbetele-ţi diafane. Eşti îngerul neştiut etc.
 
Am putea să mai batem câmpii mult şi bine (e o expresie, nu o luaţi literal) pe tema asta, dar cred că ne-am lămurit, enough is enough, mă duc să mă documentez pentru mâine.

Despre dragoste, cu stil

Septembrie 9, 2008 * Comments(4)
Scurt preambul
 Uimitor cât de mulţi oameni scriu despre iubire, atât de mulţi încât te întrebi cine o mai trăieşte dacă toţi au treabă să vorbească despre ea, atenţie, nu te îndrăgosti de cuvinte. Am hotărât să trec în revistă câteva dintre formele pe care le poate îmbrăca suspinul amoros (nu pe toate, nimeni nu poate tot, iar cine poate tot nu poate nimic).

Astăzi – discursul melancolic.

E toamnă şi paşii mi-s şovăielnici şi rari ca frunzele lui septembrie. Amintirea îmbrăţişărilor tale îmi va fi o vreme adăpost în faţa ploilor nesfârşite, umbra unui surâs va stărui inutil în fiecare fibră a toamnei pe care n-ai vrut să mi-o dăruieşti. Lacrimile mele se scurg monoton peste oraş.

Şi mai melancolic.

E toamnă… Frunzele lui septembrie sunt paşii tăi…depărtându-se în uitare… Îmbrăţişările…nu-mi mai sunt adăpost în faţa ploilor nesfârşite…surâsul se stinge în fiecare fibră a toamnei… Lacrimile oraşului îţi şterg încet amintirea…

Nu cred că suport mai melancolic de atât, dar să încercăm, de dragul demonstraţiei.

Ploile lui septembrie… nesfârşite… frunzele acoperindu-ţi paşii… surâsul uitării dureroase… lacrimile… adăpost al amintirii… toamna fără tine… o umbră sunt… peste oraş…

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

Parerea ta conteaza

Echipa Weblog.ro e alaturi de tine! Da-ne un semn!

  • Vrei sa iti faci cont pe www.weblog.ro si intampini dificultati?

  • Ai intrebari legate de folosirea site-ului?

  • Doresti sa ne comunici comportamentele abuzive ale unor membri?

  • Vrei sa faci comentarii sau sa ne dai anumite sugestii?

P A R E R E A T A